01.11.2011: Asociaţia Internaţională de Ştiinţe Politice anunţă apariţia recentă a volumului “Political Science in Central and Eastern Europe”, o monografie comparativă a dezvoltării ştiinţei politice ca disciplină academică în ţările Europei de Est.

Cartea cuprinde 19 capitole detaliate si comparabile ca structura, urmarind traseul stiintei politice in Albania, Armenia, Belarus, Bulgaria, Croatia, Cehia, Republica Ceha, Estonia, Georgia, Ungaria, Lituania, Letonia, Moldova, Polonia, Romania, Rusia, Serbia, Slovacia si Ucraina. Fiecare raport de tara include date statistice cu privire la facultatile de stiinte politice din tara respectiva,  studentii inscrisi in acestea, precum si sub-specializarile oferite. In plan analitic, temele acoperite sunt: institutionalizarea disciplinei (inclusiv prin identificarea de influente exogene, precum sprijin si interventii venite din partea Vestului, dar si prin analizarea mostenirii comuniste); realizarile, deficientele, abordarile predominante si modalitatea de finantare a disciplinei; curricula si sistemele de organizare a studiilor in domeniu; prezenta sau absenta cooperarii internationale (jurnale si carti co-autorate, colaborari intre asociatii de profil, etc.); impactul public al disciplinei.

In eseul introductiv, editorii Rainer Eisfeld si Leslie A. Pal contabilizeaza atat factorii de convergenta, cat si cei de divergenta in fiecare din tarile cuprinse in studiu. Concluzia principala la care acestia ajung este ca, in ciuda factorilor externi care au impins dezvoltarea stiintei politice catre convergenta in tarile Europei Centrale si de Est dupa caderea Cortinei de Fier (ex: politicile educationale ale Uniunii Europene, programele de instruire si finantare ale fundatiilor vest-europene si nord-americane, in principal Fundatiile pentru o Societate Deschisa), institutionalizarea acestei discipline s-a blocat in tarile in care regimuri politice “hibride”, semi-autocratice s-au succedat celor comuniste. In mai multe din tarile studiate, elitele politice comuniste au concurat pentru privilegii si putere chiar si dupa abolirea regimurilor comuniste, lasand in urma asa-numite “institutii ale continuitatii”, in speta scoli de stiinte politice modelate in spirit nationalist si chiar marxist. In unele tari, precum Cehia si Lituania, acest fenomen a fost prevenit prin reguli inteligente ale jocului: contractele de munca ale profesorilor de stiinte politice au fost conditionate de numarul de lucrari publicate, astfel incat personajele scolite in “comunism stiintific” au fost eliminate de pe scena academica. Ca punct de convergenta in ceea ce priveste continuturile disciplinei, editorii remarca peste tot in regiune absenta cercetarii empirice, contrapunctata de prezenta exclusiva a abordarilor functionaliste si institutionaliste de rezolvare a problemelor politice curente. In plus, in multe din tarile studiate, pentru multa vreme de la debutul sau in perioada post-comunista, stiinta politica in calitate de disciplina academica a fost exclusiv preocupata de explicarea felului in care functioneaza sistemele politice nou infiintate. Un semnal de alarma este tras asupra riscului ca perpetuarea regimurilor politice hibride sa actioneze ca factor inhibitor asupra dezvoltarii unei stiinte politice independente, institutionalizate si convergente in Europa Centrala si de Est.

In capitolul dedicat Romaniei, Alina Mungiu-Pippidi evidentiaza o serie de particularitati care ne diferentiaza de tari unde institutionalizarea disciplinei se afla intr-un stadiu mai avansat, precum Republica Ceha, Slovenia, Lituania, Ungaria si Polonia. Autoarea ofera o incursiune istorica asupra felului in care politologia era predata in cadrul Academiei Partidului Comunist, dar si asupra putinelor voci academice dizidente din respectiva perioada (Pavel Campeanu, Mihai Botez, Silviu Brucan), oferind totodata si explicatii istorice pentru persistenta elitelor comuniste in cadrul structurilor academice de profil aparute dupa 1990. Datorita acestor conditii neferite de debut, explica Mungiu-Pippidi, comunitatea de politologi romani este una restransa, existand un clivaj major intre cei bazati in Romania (majoritatea in cadrul Scolii Nationale de Stiinte Politice si Administrative – SNSPA, Universitatii Bucuresti – UB, Universitatii Babes Bolyai – UBB din Cluj) si cei care au decis in urma studiilor de specializare in afara Romaniei sa si predea peste granite, in general in America de Nord. Segmentarea disciplinei se face intre teoreticieni politici (ex: Catalin Avramescu, Toader Paleologu, Cristian Preda, Andrei Taranu, Dan Pavel, etc.), istorici ai comunismului (Vladimir Tismaneanu, Stelian Tanase) si foarte putini cercetatori empirici, singurul mentionat fiind Gabriel Badescu de la UBB.  In continuare, raportul de tara discuta calitatea predarii acestei discipline in facultatile de profil, fiind evidentiate aspecte nefericite precum numarul mare de studenti raportat la capacitatea facultatilor si lipsa sub-disciplinelor de tip statistica, metodologie si economie politica. Este deplansa calitatea in general slaba a programelor, cu exceptia notabila a lectorilor romani cu specializari in sistemele educationale occidentale, care se intorc pentru perioade determinate la catedra in Romania, in ciuda absentei unui cadru transparent si competitiv de recrutare de personal. Alte deficiente aduse in discutie sunt discrepanta enorma dintre salariile cadrelor didactice debutante si ale seniorilor, numarul foarte mic de articole  sau publicatii autohtone indexate de Social Science Citation Index (SSCI), coruptia generala din mediul academic, si tolerarea plagiatului la nivelul profesorilor. In final, articolul concluzioneaza ca, in ciuda existenta unui anumit numar de cercetatori individuali, datorita factionalismului si lipsei de profesionalism, in Romania nu se poate vorbi inca de o comunitate academica in jurul disciplinei “stiinta politica”.

Detalii despre carte puteti vedea aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*