Sistemul de sprijinire a artelor într-o societate în tranziţie: România 1990–2006

Articolul analizează politicile culturale din perioada de tranziţie în România, cu accent pe caracterul, logicile şi mecanismele intervenţiei statului în domeniul cultural. Perspectiva teoretică este cea neo-instituţională, conform căreia mediul şi aranjamentele instituţionale dintr-o ţară şi istoria acestora contează mai mult decât economia în explicarea politicii sale publice, vizându-se înţelegerea cadrelor instituţionale şi a „infrastructurii creative”, precum şi a măsurii în care acestea au contribuit la stimularea artelor şi la dezvoltarea creativităţii contemporane. Autorul evidenţiază influenţa tradiţiei etatist-dirijiste şi centraliste, a aranjamentelor instituţionale şi a „modelelor subiective ale actorilor”, asistenţiale, respectiv paternaliste, care au dominat mult timp sectorul cultural şi politicile publice. Dependenţa politicilor culturale de aceste cadre istorice şi instituţionale – organizaţionale, în ciuda unor încercări de reformă, a întârziat constituirea unui sistem eficace de sprijinire a artelor şi artiştilor, care presupune colaborarea şi interacţiunea dintre sectoarele public şi privat, inclusiv industriile creative şi piaţa de artă. Politicile culturale protecţioniste – intervenţioniste, care au utilizat ca instrument principal ajutorul de stat şi subvenţiile directe pentru instituţiile culturale publice, ignorând atât sectorul organizaţiilor independente / non profit, cât şi piaţa de artă, au eşuat în încercarea de a promova creativitatea artistică; dimpotrivă, au sporit dependenţa artiştilor şi a instituţiilor culturale faţă de autorităţile şi subvenţiile publice, favorizând arta oficială. În final, sunt formulate şi recomandări de politici culturale adecvate atât specificului local, cât şi contextului global, definit de cooperarea în reţelele internaţionale ale lumilor artei dar şi de competiţia în creştere într-o piaţă de artă globală. În esenţă, este vorba de re-cadrarea acţiunii culturale dinspre politici defensive, care aspiră la prezervarea cadrului existent instituţional şi de protecţie socială pentru artişti, spre politicile creativităţii, care vizează asigurarea sustenabilităţii mediilor favorabile pentru creativitatea artistică, inclusiv pentru supravieţuirea artiştilor pe piaţa de artă şi salvgardarea diversităţii culturale. Astfel de politici vor oferi şi stimulentele necesare pentru reorientarea „modelelor subiective” ale artiştilor în concordanţă cu noul regim al artei contemporane.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*