“Care este rolul jucat de Curtea Constitutionala a Romaniei si cum este influentata politic activitatea acesteia. Constitutionalismul infinit negociabil – cazul Romaniei” o analiza de Bogdan Iancu

Ceea ce se întâmplă în România, începând cu anul 2007, reprezintă un fenomen cu totul nou de degenerare a vieții politice și constituționale, prin frecvența, brutalitatea și amploarea instrumentalizării practicilor. Bogdan Iancu explică problemele actuale în interpretarea Constituţiei, rolul jucat de Curtea Constituţională a României şi felul in care activitatea acesteia este influenţată politic.

În urma celor mai recente evenimente, anume adoptarea propunerii legislative de modificare a Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României (CCR), pentru a se elimina competența Curții de verificare a constituționalității hotărârilor Parlamentului, si decizia CCR privind reprezentarea României la Consiliul European au apărut o serie de întrebări fundamentale: în ce măsură sunt obligatorii deciziile Curții Constituționale a României  și în ce măsură Curtea Constituțională este sau trebuie să fie arbitrul final al disputelor privind interpretarea Constituției noastre. Ideal, răspunsurile ar trebui să poată fi date tranșant și succint, în forme preponderent monosilabice. Din păcate, așa cum stau lucrurile acum, aceste relații nu pot fi date într-o formă fără echivoc. Întrebările ca atare ne privesc însă pe toți și sunt de cea mai mare importanță pentru viitorul statului de drept în România, in ultimă instanță pentru lumea în care dorim să trăim. A venit momentul ca ele să fie puse pe tapet.

Despre tipare instituționale perfect legitime

Nu există în constituționalism (corpul istoric și teoretic de practici și justificări filozofice ale guvernământului limitat)  niciun șablon sau rețetar standard de ortodoxie, ci doar un număr de principii de bază. Aceste principii generale (privind guvernământul reprezentativ, independența justiției, separația puterilor, garanțiile drepturilor fundamentale, controlul de constituționalitate, etc.) se regăsesc în planul concret al dreptului constituțional într-o multitudine de reguli și forme instituționale perfect legitime în raport de dezideratele constituționalismului. Principiile ca atare nu pot cenzura direct realitatea deoarece, dacă sunt folosite imediat și tale quale, la nivelul de abstracție și generalitate al enunțului lor, reprezintă simple slogane ideologice. ”Independența justiției”, de exemplu, poate fi efectiv garantată în sisteme constituționale în care selecția judecătorilor este făcută în cheie corporatistă, prin intermediul unui consiliu al magistraților cu puteri mai mult (Italia) sau mai puțin (Franța) extinse, prin selectarea corpului judiciar de către comisii formate din politicieni (Germania Federală), pe baza unei selecții preponderent executive cuplată cu garanții constituționale stricte ale mandatului și chiar salariului magistraților (Statele Unite, Constituția federală), chiar prin alegerea periodică a judecătorilor de către cetățeni (Statele Unite, constituții statale). Toate aceste tipare instituționale sunt perfect legitime cât timp ele garantează inamovibilitatea magistraților și permit administrarea profesionistă și nepărtinitoare a justiției.

Ce dă formelor juridice legitimitate și deci valoare reală de lege fundamentală într-un anumit sistem constituțional este respectarea cu strictețe a două meta-principii sau, mai puțin prețios, reguli de bază ale jocului: i. stabilitatea și pe cale de consecință capacitatea regulilor constituționale de a disciplina și integra politicul și ii. stabilitatea și coerența, deci credibilitatea, jurisprudenței constituționale. Dacă regulile constituționale și reglementările legislative de relevanță constituțională sunt prea des schimbate și instrumentalizate, ele nu își mai pot indeplini funcția de stabilizare a practicii politice și juridice. O normă constituțională deficitară dar stabilă în timp este infinit preferabilă negocierii prea dese a regulilor pentru a le ”îmbunătăți”. În primul caz, deficiențele pot fi în bună măsură remediate prin glosa unor cutume constituționale sau pe cale de interpretare. Pentru rațiuni simetrice, dacă o instanță de contencios constituțional nu are o metodologie interpretativă clară sau dă în mod sistematic decizii ambigue sau contradictorii, ea își pierde legitimitatea și deci rolul de garant al constituției respective. De aceea, de exemplu, unele sisteme constituționale au adoptat pe cale pretoriană reguli, uneori draconice, de stabilizare a jurisprudenței (v. cazul doctrinei stare decisis a Curții Supreme a Statelor Unite, care enunță în mod expres circumstanțele în care un precedent judiciar poate fi declarat caduc și înlocuit printr- o altă interpretare). Chiar dacă în sistemele constituționale europene controlul de constituționalitate nu se face prin intermediul instanțelor de drept comun, ca în Statele Unite, cerința ca atare de continuitate a jurisprudenței operează similar. Să vedem, prin prisma contextuală menționată mai sus, în ce măsură sistemul românesc corespunde acum acestor două cerințe.

Efectele transformarii avizului consultativ intr-unul obligatoriu. Si invers

În 2010, senatorul Dan Șova a introdus o inițiativă legislativă de amendare a Legii CCR, pentru a acorda Curții competența de a se pronunța asupra hotărârilor de plen ale camerelor Parlamentului, respectiv ale plenului Camerelor reunite. Ulterior, în vara anului respectiv, componența Curții s-a modificat prin numirea unor magistrați propuși de către puterea de atunci. Amendamentele propuse de către senatorul PSD au fost, în toamna aceluiași an, adoptate cu votul coaliției la putere, PDL-UDMR-UNPR (L. 177/2010). Cel mai probabil, acest lucru se datorează faptului că pronunțarea asupra constituționalității hotărârilor Parlamentului face posibilă intervenția decisivă a Curții în procedura de suspendare a Președintelui: articolul 95 din Constituție prevede doar obligativitatea consultării Curții Constituționale în cursul procedurii. Dacă însă hotărârile Parlamentului pot fi cenzurate, hotărârea de suspendare a plenului Camerelor reunite ca atare poate fi atacată la Curte iar decizia ar fi în acest caz, spre deosebire de avizul premergător, obligatorie. Desigur, acest artificiu ar crea o situație oarecum absurdă, prin intervenția repetată a Curții, ”cu două măsuri”, în cursul aceleiași proceduri.

În iunie 2011, Președinția a propus amendamente la Constituție, prin care chiar textul articolului 95 ar fi modificat, transformându-se avizul consultativ într-unul obligatoriu. Această situație ar elimina dubla pronunțare a Curții dar ar crea simultan un alt tip de contradicție, între forma suspendării prin expresie politică/democratică (vot parlamentar plus referendum) și decizia formală și ”juridificată” pe calea justiției constituționale. Nu există nici în această privință o rețetă simplă ci o multitudine de forme dar se poate cu mult temei argumenta că recursul la referendum își află rostul doar dacă suspendarea este o măsură de ”justiție politică”. Mai mult, noțiunea de ”fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituției” nu este în mod necesar una strict juridică. De exemplu, practica engleză și cea americană a punerii sub acuzare prin procedura de impeachment sunt exclusiv parlamentare iar Curtea Supremă a Statelor Unite a renunțat în mod expres să se pronunțe asupra procedurii Senatului de punere sub acuzare (în Constituția SUA, motivele sunt ”trădare, dare și luare de mită și alte crime și delicte majore” – treason, bribery, or other high crimes and misdemeanors). Instanța a considerat procesul ca atare, în baza doctrinei ”chestiunilor politice”, ca fiind politic prin natura sa și de aceea nesusceptibil de a face obiectul unei acțiuni în justiție.(1)

Merită observată în această ordine de idei chiar poziția oscilantă a Președinției în legătură cu paradigma constituțională. Administrația Prezidențială a României girase în 2008-09 o Comisie și un Proiect de Modificare care, la vremea respectivă, accentuau o cu totul altă perspectivă asupra problematicii și disputelor constituționale, anume ”republicanismul” (apelul la voința populară, suveranitate, majoritate, scăderea rolului și chiar modificarea socio-profesională a componenței Curții prin includerea unor membri, până la ¼ din componența totală, fără pregătire juridică, anume filosofi, politologi, sociologi, economiști).(2) În respectivul proiect se propunea doar ”dizolvarea de drept a Camerelor, în ipoteza în care președintele e reconfirmat de națiune prin vot” (o propunere oneroasă pentru Parlament dar cel puțin consecventă în logică republicană). Doi ani mai târziu, în context nou, observăm întoarcerea Administrației Prezidențiale dinspre ”republicanism” și ”judecata poporului” către legalismul strict prin aviz obligatoriu al Curții.

În momentul de față chiar Legea CCR a fost modificată, prin ordonanță de urgență, luându-se Curții Constituționale atribuția de verificare a hotârârilor Parlamentului, de această dată cu intenția lăudabilă, exprimată inclusiv de către promotorul amendamentului inițial, dl. Șova, de a degreva Curtea Constituțională, apăsată acum de prea multe răspunderi.

Constituția, o bucată de plastilină pe care o putem remodela la infinit potrivit chefului și nevoilor de moment?

O altă dispută constituțională aflată în prim-planul discuțiilor politice recente a privit reprezentarea României la Consiliul European. După cum se știe, diferendul a fost tranșat de Curtea Constituțională, în baza atribuției acesteia de a ”soluționa conflictele juridice de natură constituțională între autoritățile publice” (art. 146 lit. e din Legea Fundamentală), în favoarea Președintelui României. Decizia a fost dată în preziua plecării premierului la Bruxelles dar nu a fost motivată, deoarece, după declarațiile Președintelui Curții, dl. Augustin Zegrean, nu avea cine să scrie motivarea într-un termen atât de scurt (la data la care scriu aceste rânduri, site-ul Curții nu poate fi accesat de două zile, așa încât nici măcar comunicatul oficial nu poate fi citit). Obligativitatea ca atare a acestei decizii este de altminteri un mister. Atunci când Curtea fusese învestită cu soluționarea conflictului privind asumarea răspunderii pe Legea educației naționale, instanța precizase că, deși practica ca atare era constituțională, Curtea nu avea posibilitatea de a obliga Guvernul să retragă asumarea, încurajând premierul de atunci, dl. Boc, să considere această mențiune un fel de undă verde și să ”meargă înainte” cu asumarea. Mențiunea ca atare că instanța nu poate obliga autoritățile să-i respecte deciziile nu era deloc necesară și e neobișnuită în practica analoagă a altor instanțe constituționale (Tribunalul Federal Constituțional al Germaniei, de exemplu). Magistrații români au făcut-o totuși, încercând, după obiceiul pământului, să împace capra constituționalității cu varza de a nu supăra, pe cât posibil, pe nimeni.

Mai mult, din comunicatul preluat în presă reiese că motivarea (pe care o așteptăm cu toții atunci când magistrații vor găsi timp să o redacteze) se sprijină pe o sintagmă care are sens în logica teoriei constituțional-politice dar nu neapărat în logica dreptului constituțional. Noțiunea de ”șef al statului” nu apare nicăieri în text. Nu este primul arabesc stilistic-doctrinar al Curții, care ne-a obișnuit deja cu libertăți interpretative tot mai novative și pline de originalitate.

În ianuarie, pentru a da un singur exemplu de dată recentă, Curtea a declarat neconstituționale prevederi din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, în baza prevederii din Constituție care garantează demnitatea umană ca valoare supremă (Art. 1 (3)).(3) Articolul respectiv a preluat principiul demnității umane, ca și pe cel al liberei dezvoltări a personalității, din Legea Fundamentală a Republicii Federale a Germaniei (Art. 1, teza 1, Die Würde des Menschen ist unantastbar. ”Demnitatea umană este inviolabiă.”). În jurisdicția constituțională de origine, ”demnitatea umană”, un termen care prin sine însuși ar putea însemna orice, are înțelesul juridic destul de precis provenind din logica imperativului categoric kantian, anume interdicția instrumentalizării ființei umane.(4) De aici rezultă că atingerile aduse demnității umane sunt întotdeauna neconstituționale și nu fac obiectul controlului de proporționalitate, ca restrângerile altor drepturi fundamentale. Tortura, de exemplu, contravine demnității umane și este așadar neconstituțională în orice circumstanțe, indiferent de scopul urmărit, deoarece un om torturat este instrumentalizat, transformat în pur mijloc pentru atingerea unui scop extrinsec. Termenul are același sens limitativ și în alte sisteme de drept care au împrumutat conceptul din doctrina germană, de exemplu în dreptul european.(5) Dar, cum toate principiile și prevederile copiate în 1991 (adesea oarecum la întâmplare) din varii constituții vestice fac astăzi obiectul local al semioticii post-structuraliste a Curții Constituționale a României, pentru judecătorii români, demnitatea omului înseamnă pe de o parte armonia raporturilor dintre oameni și –pe de alta—”relația omului cu mediul său înconjurător, inclusiv cu lumea animală, ceea ce implică, în privința animalelor, responsabilitatea omului de a îngriji aceste ființe într-un mod de natură a ilustra nivelul de civilizație atins.” De aici judecătorii au desprins concluzia că demnitatea umană impune obligații pozitive şi că orice măsură intrusivă trebuie să fie proporțională și chiar individualizată, ca și în cazul restricțiilor drepturilor fundamentale. Indiferent cum ne raportăm fiecare în mod subiectiv la acest rezultat, problema constituțională de fond din spatele acestor volute hermeneutice înflăcărat-umaniste excede cazul și contextul câinilor comunitari. Dacă un anume concept poate fi interpretat în acest fel, cu asemenea latitudini, atunci toate conceptele constituționale pot fi interpretate şi aplicate în chip similar și pot deci însemna, după bunul plac al judecătorilor, orice, oricând, după predispoziții și circumstanțe. Constituția devine o bucată de plastilină pe care o putem remodela la infinit potrivit chefului și nevoilor de moment.

Singura logică a jocului: majoritatea, puterea pură și interesul imediat.  Cum putem iesi din cercul vicios?

Se poate obiecta că anumite derapaje sunt inerente într-un sistem tânăr ca al nostru. Este drept de asemenea că, la noi, perioadele de normalitate și stabilitate au fost dintotdeauna mai degrabă excepții. Chiar și epocile pe care acum le privim, din perspectiva timpului, ca etape înfloritoare ale dezvoltării statului român, au fost, dacă ne aplecăm mai atent asupra faptelor, marcate de destule sincope, abuzuri și contradicții. Cine are vreun dubiu în această privință poate consulta istoria constituțională și politică a sfârșitului de secol XIX-început de secol XX. Cu același folos putem lectura pamfletul din 1909 al lui Caragiale, din păcate destul de actual, ”Din primăvară până-n toamnă”; autorul își exprima acolo speranța de a vedea Constituția din 1866 arsă într-o bună zi în piața publică, ca odinioară Regulamentele Organice. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă în România, începând cu anul 2007, aproape imediat după aderarea la Uniune, reprezintă un fenomen cu totul nou de degenerare a vieții politice și constituționale, prin frecvența, brutalitatea și amploarea manipulării practicilor. Orice regulă poate fi pusă în discuție și orice instituție poate fi instrumentalizată prin modificarea componenței, competenței, subordonării tutelare, sau la nevoie chiar prin desființare, de la o zi la alta, adesea fără o minimă încercare prealabilă de a raționaliza cât de cât credibil o anumită  acțiune.  Orice măsură este trecută, de ani de zile, prin ordonanțe și asumări de răspundere, fără consultări și adesea fără măcar încercarea unei justificări normative. Singura logică a jocului pare a fi majoritatea, puterea pură și interesul imediat; ”fac ceea ce vreau deoarece pot, pentru că sunt în cârdășie cu destui ca mine”.

Această strategie a fost folosită cu mult entuziasm de către fosta putere. Nu doar politica de austeritate a fost impusă prin ordonanțe de urgență și asumarea răspunderii Guvernului, așadar prin fiat. În vara trecută, după cum ne amintim, Guvernul Boc a dorit de exemplu să-și asume răspunderea, de pe o zi pe alta, fără prea multe explicații, pentru comasarea celor 41 de județe istorice în opt regiuni, oferind în final, concesiv și la troc, două județe cu populație preponderent maghiară partenerului de guvernare, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Iar acum jocul de barbut cu legalitatea s-a generalizat. Actuala coaliție de guvernământ a început să îl practice cu folos și entuziasm egal. Dacă situația aceasta se va perpetua,  în ritmul accelerat al ultimilor ani, dreptul constituțional și Constituția nu ne vor mai folosi la nimic. Statul ca atare și toate instituțiile lui vor deveni forme lipsite de orice conținut și, în ultimă instanță, continuarea existenței noastre ca națiune va deveni imposibilă. Soluția acestei probleme nu este de natură juridică, deoarece dreptul nu are cum funcționa decât într-un cadru social-politic cât de cât omogen și normal (altfel spus, minim moral).  Singurul mod de a ieși din impas este ruperea acestui cerc vicios pe cale politică, atunci când partidele actuale sau noi formațiuni politice vor înțelege să renunțe la manipularea regulilor jocului, pentru folosul de lungă durată și în interesul comun (al nostru și al lor deopotrivă).

*********

Bogdan Iancu este directorul proiectului “Guvernanţă/Guvernământ – semantica constituţională a autonomiei” găzduit de Societatea Academică din România şi Lector Dr. la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Stiinte Politice. Doctorat in drept (summa cum laude) la Central European University (2006). Stagii de cercetare la facultatile de drept ale Universitatii din Toronto si Universitatii McGill, Yale Law School si Wissenschaftskolleg zu Berlin. A predat (2002-2004) la Universitatea McGill si Université de Montréal. In 2008-2010, bursier de cercetare al Fundatiei Alexander von Humboldt la Universitatea Bremen, Facultatea de Drept si Universitatea Humboldt din Berlin, Facultatea de Drept. Ultima carte publicata: Legislative Delegation: The Erosion of Normative Limits in Modern Constitutionalism (Heidelberg, NY, etc.: Springer Verlag, 2012).

Note:

(1)  Nixon v. United States, 506 U.S. 224 (1993).
(2)  V. Raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional, http://cparpc.presidency.ro/?pag=31.
(3)  Legea dădea posibilitatea consiliilor locale, respectiv Consiliului General al Municipului București, de a opta, după consultarea populației din raza unității administrativ-teritoriale, între eutanasiere colectivă, eliberarea în teritoriu sau păstrarea în adăposturi a animalelor neadoptate sau nerevendicate după un termen de 30 de zile de adăpostire.
(4)  V. BVerfG, 1BvR 357/05 vom 15. Februar 2006 (Absatz-Nr. 1-156) http://www.bundesverfassungsgericht.de/entscheidungen/rs20060215_1bvr035705.html
(5)  V. Omega Spielhallen- und Automatenafstellungs-GmbH v. Oberbürgermeisterin der Bundesstadt Bonn, Hotărârea Curții (camera întâi) în Cauza C 36/02 din data 14 octombrie 2004.

2 Responses to “Care este rolul jucat de Curtea Constitutionala a Romaniei si cum este influentata politic activitatea acesteia. Constitutionalismul infinit negociabil – cazul Romaniei” o analiza de Bogdan Iancu

  1. Ivi says:

    Da in sfârșit văd și eu o analiza corectă, nepărtinitoare…
    Pentru început as vrea să pun două întrebări: principial și în spirit constituțional, un membru (fie el și presedin tele CC) se poate ante-pronunța pe o spetă pe care e solicitat să o judece?
    …e legal ca un membru să fie numit doar politic, fără nici o competență și experientă de judecător?

    Multumesc!

  2. ANT says:

    Multumesc pentru efortul de a scrie erudit si totusi clar. Chiar cred ca pot sa am incredere in dvs. M-as bucura sa citesc ceva, poate ati scris, despre modele de schimbare a puterii in locurile unde statul si constitutia devin accesorii. Ma gandesc la “eterna si fascinanta” Romanie din aceste zile si la Italia anilor ’70. Poate America Latina. P.S. De ce nu publicati si in locuri mai “vizibile” (cu trafic mai mare)? Eu cred ca generatiile mai tinere incep sa inteleaga ce treaba au ei cu politica si dupa multa “experienta practica” e momentul sa aiba acces si la “informatii teoretice”, ca sa inceapa sa se formeze. Excesul de propaganda este doar slab formativ. O zi buna !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*