Dilema Veche: Beneficiile literaturii universale

SAR

– argumente pragmatice –

La testul PISA din 2006 (la care au fost examinate competenţele din domeniul ştiinţelor exacte ale liceenilor din OECD) aproape jumătate dintre elevii din România nu au depăşit nivelul 1 (din 6). Asta înseamnă că ei „confundă adesea informaţiile ştiinţifice şi amestecă propriile convingeri cu faptele, atunci cînd li se solicită argumente în sprijinul luării unei decizii“ sau nu sînt în stare să înţeleagă ideile principale dintr-un text. Pe de altă parte, un eventual top al popularităţii realizat printre elevii de liceu ar oferi rezultate surprinzătoare: elevilor români le lipsesc reperele valorice şi criteriile de evaluare.

Pornind de la aceste constatări, Cristian Hatu a realizat, pentru Societatea Academică Română, un studiu despre importanţa predării literaturii universale în şcolile româneşti. Cercetarea se bazează pe date concrete cu privire la programele şcolare actuale, pe recomandările unor specialişti (Mircea Flonta, Liviu Papadima, I. Pârvu, Zoe Petre, Al. Zotta) şi pe comparaţia cu programele şcolare din cîteva ţări din zona de Est a Europei. Concluzia: (în jur de) o treime dintre textele predate la orele de limba şi literatura română ar trebui să aparţină literaturii universale. Iată, în formă rezumată, argumentele prezentate în studiu.

1. În afară de cultivarea limbii române cu ajutorul textelor literare româneşti – principalul argument în alegerea exclusivă a textelor de literatură română în manuale – studiul limbii şi literaturii în şcoală ar trebui să conducă şi la înţelegerea şi dezbaterea unor idei, la familiarizarea cu evoluţia gîndirii şi a valorilor umanităţii. Literatura formează atitudini şi comportamente. Dincolo de rolul formativ, literatura universală oferă soluţii şi sugestii pentru problemele unor comunităţi şi societăţi care au cunoscut experienţe similare.

2. Începînd din secolul al XIX-lea, mulţi dintre scriitorii români au studiat în străinătate (mai ales în Franţa şi în Germania). Opera lor a fost influenţată de curentele literare şi de autorii din Occident. Există însă şi mari autori care n-au avut o influenţă directă asupra autorilor români (Dante, Shakespeare sau Cervantes). Totodată, o bună parte din manuale sînt structurate pe o prezentare a genurilor şi curentelor literare, operele unor autori avînd rol de exemplificare. Cînd se fac prezentări ale umanismului, iluminismului, realismului sau simbolismului, exemplele din literatura universală oferite de manuale sînt prea puţin numeroase şi, oricum, lipseşte perspectiva comparată. Ideea sincronizării literaturii române cu cea a lumii occidentale se regăseşte la scriitorii grupaţi în jurul Daciei literare, în atitudinea junimiştilor şi a lui T. Maiorescu şi, mai ales, în modernismul lui E. Lovinescu.

Însă, chiar şi în totalitarism, după uşoara ridicare de cortină din anii ’70, modelele literaturii vestice i-au influenţat pe unii scriitori de la noi. Literatura română a preluat, de multe ori cu destul patos, modelele literare ale absurdului, ale noului roman francez, ale romanului mitic, ale realismului magic sud-american, precum şi perspectivele critice de promovare a valorilor literare – structuralismul, psihanaliza, textualismul etc. De fapt, nivelul cultural al unei comunităţi evaluează nu numai prin producţia lui culturală, ci şi prin capacitatea de a recepta produsele altor culturi.

3. Dacă studierea literaturii naţionale contribuie (alături de istorie şi religie) la formarea sentimentului identităţii naţionale, introducerea unor capodopere ale literaturii universale în manualele şcolare ar echivala cu a avea „mai puţină conştiinţă naţională“ – ar putea replica „puriştii“. Dar patriotismul nu este acelaşi lucru cu provincialismul (ceva are valoare doar dacă este produsul naţiunii respective). Aceasta este totuna cu a spune că, fiind străini, Dante, Shakespeare, Goethe, Tolstoi sau Thomas Mann n-au nici o valoare. Or, prin operele unor astfel de autori avem acces la repere valorice foarte puternice. Istoria este şi ea importantă pentru formarea identităţii naţionale, dar aceste cursuri includ şi istoria universală: se procedează aşa tocmai pentru a înţelege contextul în care s-au desfăşurat evenimentele din istoria României. Exagerînd puţin pentru a vedea absurdul abordării, aceasta ar însemna ca la fizică să nu mai studiezi teoriile lui Galilei, Newton, Lorentz, Boltzmann, Planck sau Heisenberg, ci să ţi se predea doar ce au scris Ţiţeica sau Hulubei; sau la matematică să înveţi doar despre contribuţiile matematice ale lui Moisil, Onicescu sau Barbilian, şi nimic despre ce au descoperit Euclid, Euler, Cauchy, d’Alembert sau Lagrange…

4. Avem un paradox: ne-am dorit atît de mult să ne „integrăm“ în Europa, dar nu prea ne interesează cultura europeană. Unul dintre argumentele pentru aderare a fost că „sîntem un popor european“. Dar argumentul a fost unul conjunctural; pe noi ne interesau doar avantajele imediate şi palpabile ale apartenenţei la UE (fonduri europene, libertatea de circulaţie etc.), nu şi faptul că această aderare înseamnă asumarea unui sistem de valori (nu doar culturale, ci şi etice). În Occident trăiesc cîteva milioane de români care n-au aflat mare lucru în şcoală despre literatura/cultura ţărilor respective. Sînt şi foşti elevi, nu prea mulţi, ce-i drept, care au avut şansa să intre în contact cu unele dintre marile texte din literatura universală (datorită familiei, prietenilor sau vreunui profesor). Faptul că literatura română a preluat în perioada totalitaristă modelele literare din Vest i-a influenţat şi pe cititorii de literatură. Aşa se explică, spre exemplu, cozile matinale din acea perioadă pentru cumpărarea cărţilor de valoare care apăreau. Dacă vrem să fim oneşti, nu putem să nu ne punem întrebarea: nu cumva majoritatea dintre cei care mai citesc literatură după ce-şi termină studiile sînt dintre cei care au intrat în contact cu texte ale unor autori străini în timpul şcolii?

5. Tipul de autism amintit mai sus nu-l găsim şi în alte ţări europene. În ţările analizate se studiază atît texte din literatura naţională, cît şi din cea universală, inclusiv în ţări ca Marea Britanie şi Franţa. Mai mult, în ţările din zona noastră (Polonia, Cehia, Grecia sau Ungaria) la absolvirea învăţămîntului liceal se verifică şi cunoaşterea unor texte de literatură universală, ponderea lor mergînd de la 10% din numărul total de texte (Grecia) pînă la 34% (Cehia).

6. O discuţie precum cea de faţă poate părea un moft comparativ cu temele grave care ocupă prima pagină a ziarelor, cum ar fi: marea corupţie, degradarea spaţiului public, criza economică. Dar lucrurile stau aşa doar la prima vedere. Fără o şcoală care să transmită valori într-un mod credibil, nici peste 10-20 de ani nu vom depăşi situaţia de care ne tot plîngem. Referitor la prima dintre probleme, sînt judeţe în care n-are nici o relevanţă pentru mulţi alegători faptul că se dovedeşte că sînt politicieni foarte corupţi sau că nu au nici o urmă de moralitate. Totodată, există destui alegători pentru care nu-i nici cea mai mică problemă să accepte mita electorală. Ce mai înseamnă acum pentru toţi aceştia demnitatea, corectitudinea sau onoarea? DNA-ul sau o justiţie corectă sînt foarte utile, dar nu suficiente; ele tratează un simptom al bolii, dar nu o vindecă. Fără mecanisme prin care reperele valorice să fie interiorizate, „măsurile anticorupţie“ vor semăna cu efortul Danaidelor de a umple un butoi cărînd apă cu nişte ulcioare sparte.

Articol aparut in Dilema Veche

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*