Europa Centrală şi de Est – în regres? (I)

Articol aparut la 7 ianuarie 2008 in reteaua de presa APEL

Aderarea la Uniunea Europeana nu inseamna „sfarsitul istoriei“

“Cu mai puţin de douăzeci de ani în urmă, ţările care s-au alăturat acum Uniunii Europene constituiau „cealaltă Europă“. Erau falite şi înfometate. Cetăţenii se confruntau cu rafturile goale din magazine, cu lipsa oricărui drept de a avea paşaport şi cu intruziunea formidabilelor Servicii Secrete comuniste în viaţa privată. Totuşi, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, aceste state s-au refăcut din punct de vedere socio-economic şi au devenit membre în Uniunea Europeană şi în NATO. Investiţiile străine sunt din ce în ce mai consistente, iar publicul are acces la ce a mai rămas din arhiva Serviciilor Secrete. Conform manualelor care tratează despre tranziţia democratică, Europa Centrală şi de Est reprezintă un model de succes. Cu toate acestea, la Bruxelles – noua metropolă aulică a acestor ţări de la periferia Europei – se acutizează îngrijorarea cu privire la politica noilor state membre. Se impune, aşadar, să căutăm o explicaţie pentru îngrijorarea provocată de aceste ţări care, în multe sensuri, par a evolua atât de bine.
Care este realitatea la faţa locului? O privire e suficientă pentru a vedea că, dintre ţările central şi est-europene, Slovenia se detaşează prin absenţa desăvârşită a oricăror probleme serioase. Este singurul stat membru recent care a aderat la uniunea monetară şi e gata să preia, în 2008, preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene, o piatră de încercare pentru orice guvern. Şi statele baltice stau destul de bine cu politica internă, deşi au avut o tranziţie oscilantă. Ungaria, lăudată de negociatorii UE pentru evoluţia ei din timpul tranziţiei, a traversat momente dificile în 2006. La Budapesta au avut loc manifestaţii de protest în urma unui scandal în care a fost implicat primul ministru maghiar. Imaginea manifestanţilor susţinuţi de opoziţie care blocaseră un pod important şi încercau să răstoarne guvenul prin insurecţie stradală evoca mai degrabă scene din Kirghistan decât din Europa Centrală. În ce priveşte economia, ultimele două guverne au lăsat Ungaria cu un deficit bugetar care depăşeşte 10% din PNB şi fără vreo speranţă realistă de a îndeplini criteriile europene stricte de stabilitate monetară în viitorul apropiat. Pentru a intra în eurozonă, Ungaria va trebui să revină la austeritatea fiscală.

În iunie 2006, în Cehia au avut loc alegeri nedecisive, urmate de un impas de şapte luni, iar parlamentul este în continuare blocat între stânga şi dreapta. De la alegerile din 2005, Polonia a avut un guvern minoritar, iar principalul partid conservator (care nu se bucură de prea mult ataşament în Europa) a încheiat nişte alianţe instabile cu populiştii radicali, pentru a putea guverna. În Slovacia, guvernul de centru-dreapta care gestionase aderarea ţării la UE a fost înlăturat după două mandate, urmat fiind de o coaliţie alcătuită din populişti de dreapta, populişti de stânga şi naţionalişti radicali. Imediat după aderarea României, care a avut loc la 1 ianuarie 2007, o alianţă a forţelor de stânga şi de dreapta din parlament a încercat să-l înlăture de la putere pe preşedintele Traian Băsescu, un lider popular, care a trecut cu bine prin referendumul care urmărea înlăturarea lui, deşi acest proces l-a costat pierderea miniştrilor care promovau reforma. În Bulgaria, partidele de centru-dreapta care gestionaseră aderarea ţării la UE au căzut în dizgraţia alegătorilor, care la primele alegeri pentru Parlamentul European au preferat un partid populist moderat şi unul naţionalist radical.

Se disting cinci caracteristici ale vieţii politice agitate a statelor din această regiune: 1) ponderea electorală a grupărilor populiste, fie extremiste, fie relativ democratice, în detrimentul partidelor „ideologice“ clasice (situaţia din Bulgaria, Cehia, România, Polonia şi Slovacia); 2) o radicalizare de ambele părţi ale spectrului politic – în general, e vorba de stânga versus dreapta, deşi demarcaţiile ideologice sunt uneori neclare – având drept consecinţe lipsa de cooperare între cele două părţi şi instabilitate politică (situaţia din Cehia, Ungaria şi România); 3) divizare egală între cele două coaliţii electorale, ducând la majorităţi slabe şi guverne minoritare instabile (situaţia din Cehia, Polonia şi România); 4) constituirea de facţiuni, ceea ce duce la o cooperare deficitară în cadrul coaliţiilor electorale şi agravează instabilitatea guvernelor (precum se vede în aproape toate ţările din regiune); şi 5) manifestări ocazionale de (cvasi)încălcare a standardelor democratice – de exemplu, tentative de a influenţa justiţia, de a truca alegerile sau de a restrânge drepturile adversarilor politici – care în general sunt limitate ca durată şi impact şi degenerează în scandal public. Aceste cinci caracteristici ale crizelor actuale din Europa Centrală şi de Est sunt frecvent corelate; totuşi, distincţia dintre ele rămâne clară.

Identificarea simptomelor

Această prezentare sintetică dă naştere la trei întrebări. Prima: putem considera că asocierea simptomelor de mai sus ale stării maladive din politică reprezintă un singur sindrom politic, pe care-l putem folosi drept variabilă dependentă, sau e vorba de afecţiuni separate, care necesită fiecare propriile justificări în temeiul unor realităţi locale?
În al doilea rând, dacă există un astfel de sindrom, e vorba mai degrabă de o boală a democraţiei din aceste ţări decât de disfuncţii ale respectivelor sisteme politice, aşa cum a fost cazul Italiei după 1989? Şi a treia întrebare: care este rolul variabilei independente care ne interesează, aderarea la UE, printre ceilalţi factori care provoacă aceste simptome?
Spre a răspunde la prima întrebare, am sintetizat simptomele în Tabelul 1, cu regretabila simplificare inerentă unui asemenea demers. Fiecare ţară prezintă cel puţin trei dintre simptome, iar unele ţări le au pe toate. Se pare, deci, că e vorba de un sindrom, deşi e nevoie de studii mai aprofundate pentru a investiga legăturile dintre simptome. Populiştii au câştigat avantaje în toate ţările cu sistem electoral bazate pe reprezentarea proporţională, iar două partide populiste chiar au câştigat alegerile (pentru parlamentul slovac şi pentru reprezentanţii Bulgariei în Parlamentul European). Totuşi, cu excepţia protestelor stradale din Ungaria din 2006, nu au avut loc manifestări de masă care să constituie ameninţări la adresa democraţiei înseşi – în pofida a nenumărate anecdote referitoare la comportamentul impropriu al elitelor politice şi la tentativele destul de numeroase (deşi nereuşite) ale politicienilor de a se situa deasupra legii sau de a influenţa procesul legislativ în interes personal.

Este surprinzătoare prezenţa unor simptome similare în ţări care altminteri diferă considerabil din punctul de vedere al performanţei în tranziţie (fruntaşi şi codaşi), al instituţiilor (sisteme parlamentare şi semiprezidenţiale, bazate pe reprezentare proporţională sau mixte), al punctajelor democratice şi al venitului mediu. Dar sunt acestea simptome de degradare a democraţiei sau de instabilitate trecătoare, generată de nevoia de adaptare la noul mediu european?

Putem căuta răspunsul în „vechea Europă“ – cele 15 state membre ale Uniunii Europene de dinainte de valurile de aderare din 2004 şi 2007. Avantajul populiştilor faţă de partidele tradiţionale nu caracterizează numai Europa Centrală şi de Est. În ultimii ani, naţionalismul şi populismul de extremă dreapta au câştigat teren considerabil în Austria, Belgia, Danemarca, Italia, Ţările de Jos şi Spania. Pare a fi o problemă pan-europeană, iar astfel de partide ajung să facă parte din coaliţiile de guvernare. Chiar dacă Europa dezaprobă tendinţa, UE se abţine de la intervenţii, date fiind învăţămintele trase din încercarea ratată de a boicota prezenţa în guvern a partidului condus de extremistul austriac Jörg Haider. Cum ar putea, aşadar, să justifice o eventuală intervenţie în ţările din Europa Centrală şi de Est, odată ce acestea au devenit membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene?
De fapt, venirea la Parlamentul European în 2007 a unui nou contingent de populişti radicali din România şi Bulgaria a sporit numărul populiştilor europeni îndeajuns de mult pentru a organiza un nou club politic în cadrul Parlamentului European, lansând astfel o cooperare fără precedent a unor astfel de partide din cele două jumătăţi ale Europei. Chiar dacă populiştii radicali din Europa Centrală şi de Est au un limbaj mai violent şi îşi manifestă antisemitismul mai evident decât omologii lor occidentali, nici unul dintre programele lor nu include politici vădit antidemocratice, ca de exemplu abolirea drepturilor grupurilor minoritare. Valorile pe care le invocă în discursuri nu sunt nici liberale, nici democratice, însă până acum nu pot fi acuzaţi de acţiuni antidemocratice. Mai mult, aceşti populişti radicali aduc în discuţie probleme de mare interes pentru public, ceea ce explică popularitatea de care se bucură.

Unele partide tradiţionale au învăţat din eşecurile anterioare să abordeze astfel de probleme, astfel încât au fost şi ele contaminate de populism. La alegerile prezidenţiale din Franţa din 2007, chiar şi partidele principale au adoptat în mare măsură limbajul populist pentru a intra în cursă şi au existat şi semne de radicalizare. În Italia, destrămarea coaliţiilor după formarea guvernului a devenit un obicei, iar comportamentul facţional este larg răspândit. (Astfel de acţiuni şi conduite sunt mult mai puţin întâlnite în democraţiile „consociaţionale“ din Europa Occidentală). Examinarea acestor simptome politice indică o diferenţă de cantitate, mai degrabă decât de calitate între democraţiile din Europa Centrală şi de Est şi cele din „vechea Europă“. În „noua Europă“, se pare că problema rezidă în comportamentul partidelor democratice – incapacitatea lor de a satisface alegătorii şi de a organiza şi menţine coaliţii solide – şi nu în comportamentul alegătorilor. La alegerile naţionale din noile state membre UE, prezenţa la urne se menţine în medie la 60% – cu mult sub proporţia ieşită din comun de la primele alegeri din anii ’90 şi mai scăzută decât în Europa de Vest, însă destul de respectabilă, totuşi, la scară globală.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*