International Science Index – instrument de evaluare a cadrelor didactice din învăţământul universitar?

PRO

Alina Mungiu PIPPIDI

E o mobilizare mare la noi contra selecției International Science Index de utilizat ca instrument de evaluare a cadrelor didactice din învățământul universitar. Măsura a fost promovată, în ordine cronologică, de Mircea Miclea şi Daniel Funeriu şi e sprijinită cu autoritate de preşedintele Academiei, Ionel Haiduc.

De ce ISI? Din simplul motiv că, dacă vrem să facem parte din lumea globală a cunoaşterii, acesta a ajuns instrumentul acceptat, cu varianta Google Scholar pentru umanişti. ISI s-a reformat, a introdus multe reviste din țări din afara spațiului anglo-saxon şi va mai introduce, deci încearcă permanent să înlăture exclusivitatea limbii engleze. Nu e un instrument perfect, dar e mai bun decât nimic. Nu există cunoaştere privată, ea se pune în comun, iar ISI a ajuns biblioteca globală unde lumea academică îşi depozitează ştiința. Şi, slavă Domnului, nu oricine e acceptat. Nu vorbesc izolată în bibliotecă, ci în calitate de editoare a acreditatei Reviste Romane de Ştiinte Politice (ISI).

Argumentele aduse de oponenți sunt trei: primul, subdezvoltarea. Nu avem biblioteci, reviste, traducători, ca să satisfacem criteriile noi de excelență academică, pretinzând lucrări publicate în străinătate, în jurnale şi edituri cu peer review. Al doilea argument, că  acele criterii universale sunt inadecvate pentru judecarea studiilor româneşti şi umaniste din România. Şi al treilea, că vizibilitatea internațională nu ar trebui să devină criteriu de evaluare în România decât pentru viitor şi nu pentru trecut.

Unu. Există cert un dezavantaj al spațiului academic din Romania. Dar acest dezavantaj este tot mai nesemnificativ. Există internet, se pot comanda cărți prin diferite programe, avem programe de cercetare cu linie de buget pentru literatură, mai multe biblioteci universitare au instalat Jstor, EBSCO Host publishing, Project Muse şi alte programe, cu ajutorul cărora poți consulta arhivele de lucrări din jurnale fără să plăteşti. In plus, există  programe de mobilitate în Europa, tinerii au burse peste burse, iar adulții, dacă sunt competenți, primesc invitații şi visiting profesorships, astfel că, măcar o data pe an, un membru al sferei academice care se respectă ar trebui să ajungă într-o bibliotecă mare şi bună. Plus enormele resurse ale Internetului, unde între timp s-au creat biblioteci de tot felul la liber, de la bizantinologie la fizică nucleară. Că profesorii din Romania sunt mai prost plătiți, e un argument ridicol. Nu banii motivează un savant, altminteri nu e un bun savant. La ora aceasta există programe de cercetare care permit unui universitar să câştige suficient fără a mai trebui să  facă prostituție în presa de bulevard.

Doi. Nu e nici o dificultate să publici despre Romania în Occident, dacă nu scrii parohial şi la nivelul unui alt timp academic, ci te păstrezi la standardele contemporaneității. Există mai mulți oameni care au publicat cărți şi articole pe subiecte umaniste şi româneşti la Paris, New York şi Londra. Chiar înainte să plec din sistemul academic românesc, aveam publicate vreo zece lucrări ISI. Eu nu prea văd însă ce sunt acelea studii româneşti şi nu cred că România în sine ar trebui sa fie obiect de studiu de nivel academic. Daca autorii ar înțelege că tot ce contează este subiectul, nu regiunea unde îl studiezi, ar face un pas mai aproape spre universalizarea tematicii lor şi ar putea aspira să  fie publicați în Occident. Dacă nu pătrund mai mulți oameni în mediile culturale şi ştiințifice occidentale este pentru că ei nu gândesc în termeni academici contemporani, ci în termeni depăşiți şi nu acceptă sistemul drastic de publicare, cu referenți anonimi (dar câte nu înveți de la referenții anonimi până nu ajungi referent anonim, la rândul tău), cu solicitări de a rescrie până când textul devine perfect, clar şi inatacabil în fiecare cuvânt. Asemenea lucruri nu fac decât să dezvolte disciplina intelectuală, să continue şcoala care ne-a lipsit nouă, aceea a argumentării riguroase şi a scrisului neînflorit, în care fiecare fraza contribuie clar la ceva. Acest lucru nu trebuie sa ne îndepărteze, ci să ne atragă. La ora aceasta, în Romania, sunt lăudate cărți pretins de nivel academic care nu ar trece nici un review în Vest, pentru că nu au nici un fel de metodologie, nu construiesc nici un fel de argument, paragraful întâi poate fi pus în locul paragrafului cinci şi cartea tot la fel ar fi etc. Aceasta brambureală a unei culturi, care nu doar că nu e matură, dar regresează, serveşte unui singur scop – fiecare grup îşi poate face propriile criterii şi promova propriii clienți. Şi aşa o să ajungem cu o lume culturală în care unul e geniu pentru recenzentul X, iar altul pentru Y. Şi, cum publicul nu cumpără mai nimic, nici pe A, nici pe B, nici pe X, nici pe Y, e greu sa ne servim de el ca să putem face diferența. Observăm doar că A şi X fac parte din acelaşi cerc de amici, la fel Y şi B, că ei se recomandă reciproc şi la felurite burse în țară şi în Occident.

Trei. Vizibilitatea internațională e de dorit sau nu? După atâția ani în care am cântat imnuri lui Cioran şi Eliade, tocmai pentru că au ajuns la faimă internațională, cum putem să refuzăm vizibilitatea internațională drept criteriu? Şi nu e adevărat că o poți obține doar emigrând definitiv. Condiția e să scrii într-o limbă internațională şi nu doar în română. Căutați numele unor intelectuali şi savanți români pe Google numai cu opțiunea limbii engleze selectate (sau germană, sau franceză) şi veți găsi destui oameni care au faimă, ale căror lucrări intră în syllabus-urile universităților occidentale. Nu vrem ca studenții noştri să găsească lucrări scrise de noi în bibliografiile marilor universități unde ajung? Eu cred că da. O lume românească cu criterii academice originale, nu universale, fără o competiție bazată pe reguli, în care fiecare grup are normele lui, o lume în care impostorii nu ar putea fi niciodata eliminați, mi se pare o lume de coşmar. Sigur, rămân valabile argumentele  legate de dificultățile aplicării unei asemenea reforme, când cei mai mulți nu corespunde acestor standarde. E moral să le ceri studenților doctorali ceea ce profesorii lor, în multe cazuri, nu pot da? De la cine să învețe un student doctoral stilul academic ISI? Răspuns: de la revistele în care aspiră să publice! Dar faptul că reforma e greu de aplicat nu trebuie să ne oprească să afirmăm clar şi răspicat care este norma, şi anume, cea universală, şi spunem unde e validarea finală, şi anume, pe plan internațional. Pentru că nu e adevarat că timpul aduce vreo evoluție pozitivă. Numai dacă standardele sunt juste. Altfel, timpul reproduce parohialismul, clientelismul şi alte racile ale micii noastre culturi, care vrea să fie băgată în seamă de cele mari, dar fără să accepte criteriile lor.

CONTRA

Conf. univ. dr. Florea IONCIOAIA

Noile reguli pot avea măcar un efect important: să-i recupereze pe unii dintre tinerii cu studii în străinătate, care în acest moment sunt aproape complet respinşi de sistemul nostru academic. Peste toate, cred că oricum este mai bine decât arbitrariul actual.

Sunt, însă, de reproşat noului sistem două lucruri mai ales: 1. O anume inadecvare la disciplinele umaniste; mai precis aplicarea sa dogmatică nu va servi la nimic; 2. Absența mijloacelor de suport: în acest moment pare o măsură punitivă, şi nu una capabilă să stimuleze cercetarea şi performanța academică.

1. Sistemul bazat pe articolele ISI este foarte util pentru ştiințele dure, care nu au nevoie de o expresie prea elaborată (de o anume intimitate cu limba, deci!), de nuanțe, de o bibliografie prea extinsă, de o anume contextualizare epistemică etc. Astfel, pentru a scrie un articol de istorie, disciplină în care sunt într-o oarecare măsură  specializat, limba este un vector mai important decât în fizică, uneori decisiv. Dificultatea de a fi compatibil şi performant într-o altă limbă, în chestiuni de nuanță, de conceptualizare etc. este, de aceea, foarte serioasă. Este clar că, dacă îmi voi scrie textele în engleză, voi renunța la limba română ca la o limbă academică, în care să fie dezvoltate concepte şi termeni abstracți. Limba română va rămâne o limbă folclorică, aşa cum era limba română în Basarabia în perioada comunistă, unde toată terminologia ştiințifică era în rusă sau germană (prin rusă). Ce facem atunci cu limba română ca mijloc de expresie a gândirii ştiințifice?

Trebuie să observăm apoi că umaniştii nu au o tradiție puternică în acest tip de practică intelectuală. Ei sunt obişnuiți să se adreseze pieței intelectuale locale şi nu văd de ce faptul ar fi penalizabil. Există oricum un număr extrem de limitat de reviste indexate ISI care să poată fi constitui debuşee pentru istoricii noştri. Probabil, în jur de cinci-şase, pentru întreaga Europă de sud-est, niciuna în limba română.

În fine, poate aspectul cel mai important priveşte beneficiile pentru contribuabil sau pentru instituția academică. La ce bun deci ISI? În general, acestea pot fi mai ales de trei feluri: de ordin simbolic, de ordin epistemic şi de ordin practic. De ordin simbolic: un număr de publicații ISI arată nivelul înalt al unei comunități academice. Aici am mai putea ataşa, pentru istorie mai ales, faptul de ordin pur propagandistic că prin publicarea în străinătate se oferă într-o revistă influentă versiunea românească a unui fenomen, fapt, proces, eveniment.

În ce priveşte beneficiul epistemic, desigur, cel mai important, aici am cele mai mari rezerve. Contribuția la cunoaşterea dezinteresată? La procesul de cumulare a cunoaşterii? La schimbul de idei şi de valori? Ador perspectiva cosmopolită şi neutralismul universalist. Totuşi, istoria este locală. Nu orice subiect poate interesa un public din afara unui spațiu strict determinat. Comparatismul global de tip Big Picture este dubios, în general, printre istorici. Iar orice schimb de idei şi informații se face numai cu cei interesați. Nu avem o istorie suficient de interesantă pentru „universalizarea”sa  şi nici capacitatea instituțională/intelectuală pentru a o impune „cu forța”.

În plus, suntem condamnați la parohialism de natura însăşi a disciplinei noastre. Istoria, umanioarele în general, nu transmit neapărat cunoaştere cât valori: civice, identitare, formative, morale. Contribuie la coeziunea şi imaginea de sine a comunității. Mi se pare cu totul orwellian să ne ocupăm de trecutul comunității pentru a face carieră.

Desigur că beneficiile de ordin practic sunt cele mai vizibile: Sistemul de evaluare prin articolele indexate ISI face oficiul de sistem de evaluare independent, competent, dezinteresat. Pe termen lung şi la nivel global beneficiile nu pot fi negate. Noi nu trăim global însă şi pe termen lung, vorba cuiva, vom fi cu toții morți. În mod evident în domeniul umanităților cel puțin sistemul poate fi extrem de pervers. O experiență recentă m-a deprimat de-a dreptul.

Am evaluat de curând, ca membru dintr-o comisie a unui grant post-doctoral, dosarul unui aspirant, doctor sub 30 de ani, cu patru cărți şi un articol ISI, pe lângă multe altele. Cu dosarul lui, ar fi putut ocupa la orice concurs contabil orice post de profesor. Interviul cu acesta însă a scos în evidență un semianalfabet la propriu, în tot cazul, incapabil complet să conceapă fie şi un titlu sau un enunț logic ca să nu mai vorbim de un proiect de cercetare. A fost cu greu respins, pentru că formal era primul. Este drept că, la o privire la atentă, se putea observa că revista ISI era doar cotată ISI şi nu era tocmai reputată în lumea noastră, articolul său ISI în engleză era nepublicabil într-o revistă normală din România (am fost şi sunt editor la mai multe publicații savante!). Cărțile erau toate la o editură unde se plătea pentru publicare şi aşa mai departe. Apoi, am aflat că până şi doctoratul îi fusese acordat de lehamite, după multe presiuni şi cu un imens scandal.

Ce arată acest fapt? Că referința ISI este la fel de înşelătoare care oricare alta în absența unei piețe intelectuale structurate, în care să există o bună critica de specialitate, o solidă viață instituțională, un anume nivel de onestitate şi încredere publică, dar mai ales un sistem credibil de promovare profesională.

2. În ce priveşte problema suportului, aceasta mi se pare chestiunea cea mai puțin discutată. Mi se pare sinistru să ceri standarde de Harvard, iar tu să oferi condiții de țară africană. Şi nu mă refer la salariu sau la norma de sclav academic, care te face să fii, practic, paralizat pentru cercetare cel puțin şase-şapte luni pe an. Aş vrea să văd pe cineva că face sistematic cercetare avansată cu banii de acasă. Nu cer secretară ca în America, hilfe sau orice altă formă de asistență de acest fel din partea Universtății. Dotarea minimală (computere, cărți etc.) o am din diverse granturi sau scheme de suport extern. Trebuie spus, însă, că toate acestea au însemnat un enorm efort din partea mea.

Însă, probabil, cea mai dureroasă problemă este aceea a contactelor cu lumea savantă, de oriunde ar fi. Dacă nu eşti un şef ceva, atunci nu ai nici o şansă la un decont de călătorie, indiferent de manifestarea la care participi, nu poți invita un coleg să țină o conferință, iar uneori nu poți trimite nici măcar un banal fax. Iar fără acest tip de contacte, eşti de fapt un savant mort, o spun cu toată responsabilitatea. Nimeni nu te va invita să ții cursuri, să publici, să ai o anume vizibilitate.

Aceasta este de fapt problema-cheie. Universitățile noastre, ca şi sistemul în general, sunt configurate în jurul puterii administrative şi nu a celei epistemice. Cercetătorul onest este cu totul periferic în raporturile instituționale, ignorat şi tratat ca o figură exotică. Anul trecut, la Universitatea din Iaşi, tinerii reformişti au obținut o mare victorie, după o lungă dispută şi cu ajutorul discret al rectorului, pentru a impune ca evaluarea pentru gradațiile de merit să ia în discuție şi activitatea de cercetare într-o proporție de măcar 40% din punctajul total. Chiar şi aşa, un articol ISI era evaluat cam la fel ca poziția de decan sau de nu ştiu câte prezențe (formale, de altfel) într-o comisie doctorală. Oricum, a fost un mare pas înainte în raport cu vechile criterii.

Aş fi însă nedrept dacă nu aş spune că venirea d-lui Funeriu la minister, reformele sale, au adus un suflu nou. Mi se pare însă că demersului dlui Funeriu nu a atins fondul problemei, sursa răului: puterea administrativă este copleşitoare în raport cu puterea epistemică. În recenta sa reformă, dl. Funeriu aproape că nu s-a atins de sistemul ierarhiei universitare, preluat de la sovietici (de fapt, de origini militare, prusace), bazat în bună măsură pe principii fundamental birocratice, în care şeful de catedră este feudalul absolut. Dar, despre aceasta cu altă ocazie.

5 Responses to International Science Index – instrument de evaluare a cadrelor didactice din învăţământul universitar?

  1. Fiind cadru didactic, tocmai ce a trebuit sa ma consolez cu aminarea promovarii si m-am apucat temeinic de munca pentru a publica in reviste ISI. Mai corect spus este – IN ALTE REVISTE ISI – factorul de impact relativ impus – de peste 0,3 pentru a fi luat in considerare trimitindu-ma direct catre reviste cu factor de impact de peste 2-3 (aflate aproape exclusiv in SUA sau Anglia – iar in domeniul meu neexistind nici o revista romaneasca cu un factor de minim 0,3). Dar este OK – regula este regula si trebuie respectata. Sa publici intr-o revista indexata ISI inseamna sa deschizi materialul tau catre lume, sa respecti rigori internationale de cercetare si redactare, sa dai posibilitatea de a fi citit si comentat. Sa publici obligatoriu in reviste cu un factor de impact gigantic este deja alta problema. Nu stiu cum este in alte domenii insa in medicina, cercetari care au costat sute de milioane stau la coada si cite 12 luni inainte de a fi acceptate. Cum poti sa ai tupeul sa iti fie publicat studiul tau pe 1-200 de pacienti la concurenta cu trialuri pe 10.000 sau cu metaanalize care devin noile standarde de diagnostic si tratament? Ca sa intri in aceasta elita trebuie ca fundamentul comunicarilor tale sa fie gigantic – sa ai o infrastructura existenta nu una viitoare.
    Problema de fond este insa alta, care nu a fost ridicata in dezbaterea publica nici aici nici altundeva in spatiul public (unde sa o fi vazut si eu): NU ESTE CORECT SA INCERCI O ALINIERE LA STANDARDE INTERNATIONALE INEXISTENTE. Fac o trimitere la wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Impact_factor#cite_note-EASE-3) fara a mai prelua argumentele pentru ca ele sunt corect sintetizate acolo (la capitolul – Utilizare incorecta a factorului de impact).
    Daca insa ar fi sa apreciez pozitiv masura – trebuie sa recunosc ca s-a facut o ridicare brusca a stachetei, care obliga sa te uiti in sus in loc sa te uiti in lateral. Foarte curind insa, va trebui sa revenim, dupa ce va deveni evident ca mult prea putini au pe ce se sprijini inainte de a aspira “sa zboare” in elita stiintifica internationala.

  2. “Necuratul se ascunde in detalii.” Un principiu bun (publicarea in reviste ISI) a fost transformat intr-un prost (numai in anumite reviste ISI. Chestia asta ascunde si un anumit troglodism stiintific care poate fi exemplificat si printr-o tema a competitiei pentru granturi PARTENERIATE (http://www.uefiscdi.gov.ro/articole/2626/Program-PARTENERIATE_Proiecte-colaborative-de-cercetare-aplicativa_Competitia-2011.html).
    Pe domeniul meu – corifeii care au elaborat temele mi-au oferit o singura alternativa: “6.1.1 Conceperea si dezvoltarea de noi medicamente cu maximă eficientă si efecte secundare minimale”. Si pentru aceasta imi pui la dispozitie mie, cercetator roman, o mica felie dintr-un buget de 2 milioane lei (0,25 milioane euro pentru 3 ani). O asemenea tema denota ca cel care a emis-o nu are nici cea mai mica idee despre ceea ce inseamna cercetarea in domeniul medicamentelor. O minima documentare pe google i-ar fi permis sa afle ca pentru “conceperea si dezvoltarea unui medicament” fie el cu o eficienta asa si asa sau cu reactii adverse ceva mai multe – este necesar intre 800 si 1000 de milioane de dolari SUA iar procesul se intinde in medie pe 10 ani de cercetare. Dar UEFISCDI asteapta ca noi sa fim precum caii inaripati din poveste, sa mincam jaratic si sa facem intr-un an cu ceva maruntis ce nu face Pfizer in 10 cu miliarde! (nu imi vine in minte nici un medicament de uz uman inventat de un roman cu exceptia discutabila a insulinei (acceptind ca descoperirea insulinei a reprezentat primul pas in dezvoltarea insulinei ca medicament). Practic, daca vreau sa accesez grantul cu pricina trebuie sa fiu viitorul Paulescu! Cam asa si cu articolele ISI (>0,3 fir).

  3. Gica Cutare says:

    Evident, ierarhia ISI este criticabila. Cu toate acestea, reprezinta ceva standardizat si aceptat in multe medii academice.
    Ceea de dl. Paveliu ignora deliberat este faptul ca valoarea stiintifica a unui articol nu tine (numai) de bugetul alocat cercetarii (important, pesemne, in medicina). Astfel, daca ai cu adevarat ceva de spus, ceva ce este deopotriva important si interesant, atunci incearca sa o faci in reviste ISI cu factorul de impact mare (2-3). Domnule Paveliu, daca ati avea posibilitatea sa alegeti, v-ar placea sa aveti un singur articol (absolut fabulos, altminteri) intr-o revista cu un impact colosal in domeniul dvs. (de ex., 3.157), cu o circulatie si o reputatie de invidiat, sau o duzina de articolase in reviste cu factor de impact sub 0,3? Dupa, dvs, care cale este mai sigura spre o oarecare reputatie (respectabilitate)?

    • Raspunsul meu transant este ca daca ai ceva de comunicat deosebit TREBUIE sa o faci in reviste de impact. Problema este insa cu DACA. Romania are insa 5000 de profesori universitari, aprox 20000 de conferentiari si inca alte citeva zeci de mii de cercetatori si doctoranzi. Nu poti sa-i blochezi pe toti cu o stacheta la care nu au cum sa ajunga. Cercetarile de valoare nu tin numai de genialitatea sau macar inteligenta cercetatorului. Tin de un cadru mult mai larg, de infrastructura, de modul de finantare, de cei care aproba finantarea, etc. Ma intreb retoric, cite din cercetarile efectuate in Romania au o finalitate (adica sunt mai mult decit un proiect corect scris) contribuind cu adevarat la mersul inainte al cunoasterii? Cita infrastructura avem si cit sta de geaba pentru ca dupa ce a fost achizitionata nu se mai gaseste o utilitate practica si fonduri pentru achizitionarea de kituri. Cite aparate se cumpara si mor imediat pentru ca institutia nu are fonduri minime pentru mentenanta lor (nebugetabila prin proiecte). Cine sunt cei care emit temele si mai ales cei care evalueaza temele de cercetare? Raspunsurile la aceste intrebari conduc catre raspunsul la tema in discutie – poti publica DACA ai ce. Criteriul ISI isi va dovedi utilitatea doar daca va fi insotit de o modificare radicala in toate aspectele legate de cercetare. In caz contrar va ramine doar o portita pentru citiva, putini , care vor putea sa acceada in continuare la fonduri.
      PS. Fac un apel, pe care-l voi repeta la nesfirsit. Asumati-va ideile si semnati cu numele adevarat. Degeaba am acumulat educatie, daca ne vom ascunde intotdeauna in spatele unui pseudonim si in cazul celor mai banale dezbateri.

  4. Aristina Badea says:

    Buna ziua tuturor.
    Am dat din intamplare peste aceasta pagina (cautam un articol de-al d-nei Mungiu) si sper sa nu deranjez daca ofer o umila parere (de contribuabil care sustine, financiar, toate aceste reforme ale sistemului national de educatie).
    Nu am nici o legatura cu domeniul academic, insa lucrez in presa de nisa (e.g. revista Sensi Blu sau Frigotehnistul – revista romana pentru tehnica frigului… stiu, suna hazliu, dar exista si asa ceva – au circuit inchis, limbaj specializat – cum spuneam, presa de nisa).
    Am intrat in contact cu subiectul discutat pe acest forum din intamplare, la o reuniune cu fosti colegi de facultate (am absolvit UB, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii in 1999) dintre care unii fac studii doctorale in stiinte politice. Mi-au vorbit despre toata aceasta poveste cu ISI si standardele academice, respectiv ce dificultati intampina s.a.m.d. Imi aduc aminte ca unul dintre ei se pregatea sa treaca de la asistent univ. la lector universitar in urma terminarii doctoratului si se plangea ca se zbate sa publice in nu stiu ce revista din strainanate (Journal of Civil Wars ?) un articol despre cum este perceput conflictul din Kosovo in Romania…

    Observatiile mele se refera la posibilitatea publicarii in reviste cotate ISI sin strainatate (inteleg ca in Romania sunt putine reviste indexate ISI, iar cele care sunt, sunt destul de putin importante).
    Astfel, mi se pare putin probabil ca fiecare doctorand si cadru didactic universitar roman sa aibe sansa obiectiva sa publice macar un articol intr-un interval, sa zicem, de 5 – 10 ani (in ideea ca textul sau e OK si corespunde standardelor).
    Motivele ar fi urmatoarele:
    1. Avem de-a face cu o multitudine de domenii, de la stiinte politice la sociologie si de la etnografie la lingvistica, iar multe subiecte de studiu (pentru profesori, doctoranzi, cercetatori) sunt de interes restrans, “romanesc” (nu putem studia toti, la filosofie, pe Schopenhauer, astfel incat sa fim intelesi in Occident, mai sunt si cei care studiaza, sa zicem, gandirea lui Nae Ionescu).
    2. Publicatiile academice, din cate stiu eu, au aparitie trimestriala sau semestriala, prin urmare sunt putine numere intr-un an. Dintr-un foc, periodicitatea redusa elimina multe sanse de publicare.
    3. Ca orice editor, cei care decid cuprinsul revistelor (repet, vorbim despre cele care primesc aviz de publicare) practica o minima politica de selectie in functie de subiect si atractivitatea lui pentru publicul tinta. Nu poti fi editorul unui jurnal stiintific american si sa publici un numar de revista in care apar numai subiecte complet straine de interesul corupului academic din SUA. Inteleg ca aceste reviste se vand, totusi, nu sunt on-line, prin urmare ele trebuie sa aloce un spatiu confortabil subiectelor de interes (iar realitatile din Europa de Sud-Est nu cred ca sunt pe primul loc in top)…
    4. Banuiesc ca oportunitatile de publicare sunt reduse si mai mult ca urmare a faptului ca o importanta destul de mare o are si de la ce universitate vii (intre doua articole de aproximativ egala valoare despre, sa zicem, relatiile ruso-americane post Razboiul Rece, scrise unul de un doctorand la Cambridge sau Sorbona, iar celalalt de un doctorand la Univ. din Bucarest/Budapest, care credeti ca are mai multe sanse de publicare?)
    5. Inteleg ca majoritatea acestor publicatii ISI sunt concentrate in Occident, ceea ce inseamna ca pe ele se “bat” si cercetatorii asiatici, si africani, din Orientul Mijlociu, America Latina. In cazul asta, a fi din Europa de Sud-Est nu iti ofera prea mare avantaj, nu-i asa?
    6. Last but not least: punand cap la cap ce am retinut de la colegii mei si adaugand putina wikipedia, am constatat ca exista o adevarata industrie in domeniul publicatiilor academice; unele case editoriale editeaza zeci de titluri, care acopera practic intreaga zona umanista. Un exemplu dat de amicii mei este grupul Taylor&Francis, care detine 135 de titluri (de la Journal for African Studies la World Achaeology) si scoate carti sub sigla Routledge din 1998. Am aflat (de pe net) ca marca Routledge a fost, al un moment dat, proprietate a International Thomson, care Thomson, prin divizia Thomson Scientific, a dezvoltat (inclusiv) ISI Web of Knowledge, dupa ce a cumparat Institute for Scientific Information (ISI) in 1992.
    Apropo, Thomson a fuzionat cu Reuters (da, agentia) in 2008. Pentru cine nu stie, Thomson- Reuters sustine fluxurile de transmisie de date si cotatii bursiere din intreaga lume, iar pe piata agentiilor de imagine si text (foreign news for media) este de egalata doar de Associated Press Television News (adica ei sunt, practic, furnziorii de stiri externe peste tot, daca nu cumperi de la ei atunci ar fi bine fie sa fii China, adica sa nu-ti pese de realitate si sa dai stirea cand si cum vrei tu, ca orice regim comunist, fie sa fii fondatorul CNN, ca sa ai echipe de filmare peste tot in lume – alt provider nu exista).

    Ajuns in acest punct, as vrea sa atrag atentia asupra unui aspect, care pare oarecum ciudat, cel putin din perspectiva unui om care traieste de pe urma unei activitati editoriale. Personal, am inteles interesul pentru care au aparut atat de multe publicatii academice si, mai ales, aceste sisteme de indexare: pe wikipedia, ISI Web of Knowledge este prezentat alaturi de de mai multe asa-zise “integrated information solutions” – unele cu nume relevante, precum Derwent World Patents Index (DWPI), MicroPatent PatentWeb, Techstreet Industry Standards s.a.
    Din cate inteleg, este vorba despre o strategie care merge pe doua directii. Primo, bazele de date/articole/patente ajuta la protejarea drepturilor de copyright. Secundo, publicatiile devin un receptacul de materiale cu informatii transmise din toata lumea, pe gratis, din care se pot “cerne” cu usurinta informatii cu valoare industrial-comerciala – mai ales in cazul unor domenii precum chimia, fizica, biologia, unde pana si amaratilor din fundul Europei le mai vin, din cand in cand, idei reusite… Apropo, in cazul stiintelor umaniste, fluxul de analize si studii pe teme de politica interna, relatii internationale, tensiuni interetnice sau religioase, managementul conflictelor, sociologie aplicata etc. are si el importanta lui: un ochi odihnit si specializat poate decela ce anume preocupa elita intelectuala a unei tari, poate detecta semnale de tip “early warning” pentru tot felul de probleme de securitate transfrontaliera (ca doar traim intr-o lume globalizata). Apropo, pentru cine crede ca sunt paranoica, subliniez ca este vorba despre o activitate legitima, se cheama “culegerea de informatii din surse dechise, publice” si este pusa in practica de orice serviciu de informatii care are de aparat interese atat de multe si mari, in atat de multe locuri si situatii, precum tari ca SUA. Tot pentru tari ca SUA, apare si oportunitatea reglarii cu finete a politicilor de public diplomacy (citez din amicul cu articolul despre Kosovo: “astora din tara X. se pare ca le pute subiectul Kosovo, ia sa facem noi o scoala de vara sau sa lansam niste burse pentru young scholars pe subiectul peacebuilding in Western Balkans, aducem cativa pe-aici, le explicam cum sta treaba, oamenii se duc inapoi, scriu, publica, ajung poate si prin presa sau pozitii politice…”).

    In toata aceasta chestie, singurul lucru pe care nu il inteleg este de ce nu reusim sa vedem padurea, si nu doar copacii. Adica, toate sistemele astea de indexare au un scop lucrativ, produc intelligence si plus-valoare pentru altii, iar noi ne grabim sa subscriem la sustinerea lor, benevol. Ca neavenit in domeniul academic, ce ar trebui sa inteleg? Ca daca astazi traiau Blaga si Noica, ar fi fost considerati niste neica-nimeni daca nu publicau in “Philosophical Explorations”, publicat de T&F de 3 ori pe an? Si invers, pentru ca fostul ministrul al educatiei, Funeriu, a publicat (presupun) articole ISI, inseamna ca e un geniu? Personal, mi se pare mai degraba o obsesie a unor oameni care s-au vazut cu sacii in carutza si s-au gandit sa le bage pe gat si celorlalti asta. Chiar nu imi dau seama de ce singurul mod de a asigura calitatea invatamantului superior romanesc este sa ne raportam la sistemul ISI. Pe de alta parte, cred ca aceasta atitudine face parte din ideea generala pe care am intalnit-o (pe cand eram studenta practicanta la Romania Libera) la un decan de facultate din Politehnica: cand l-am intrebat care este rata de insertie profesionala a absolventilor de la Facultatea Y. pe piata muncii din Romania, mi-a spus, zambind superior, “Zero. Toti tinerii nostri pleaca direct in strainatate, majoritatea in zona de cercetare”. Pe moment am ramas impresionata (de, eram si eu mai tanara…) apoi mi-am dat seama de enormitatea afirmatiei. Pai bine, ma, pe banii mei, voi pregatiti mana de lucru pentru strainatate? Daca asta e ideea, sa scolim oameni pentru strainatate, inclusiv pentru cercetare, atunci da, ar fi bine sa trecem rapid la ISI. Mai mult, hai sa dam granturi guvernamentale (ca bani europeni si-asa nu stim sa atragem) sa poata toata lumea sa publice la ISI, ca sa facem din mijloc un scop in sine!

    Revenind la problema publicarii de literatura academica, simt nevoia sa trag spuza pe turta proprie (de, lucrez intr-o editura!): candva, oamenii care aveau ceva de spus publicau carti, iar cartile bune apareau la edituri de prestigiu. In ziua de azi, cu tehnica decenta pe toate drumurile, intr-o saptamana ai tras 2000 de exemplare x 200 de pagini. Poate onor Ministerul Educatiei se va gandi la posibilitatea de a gasi o solutie alternativa la ISI.
    Una ar fi revigorarea editurilor universitare, cu fonduri pe masura. Specialisti recunoscuti in diverse domenii ar putea fi platiti sa faca blind peer review dupa criterii academice transparente. daca e nevoie, pot fi recrutati si straini (euroii n-au miros). Se pot publica atat jurnale academice, cat si culegeri de studii sau volume de autor. Publicatiile pot fi distribuite gratuit catre biblioteci si centre de cercetare, dar si studentilor si publicului larg, pe sume modice (pentru primii), decente (pentru publicul larg). Vor avea intaietate spre publicate cadrele didactice ale Universitatii respective, doctoranzii, masteranzii, studentii, eventual cercetatori din afara, in functie de valoarea cercetarii/studiului. Astfel, se va elimina vaicareala de tipul “cum ajung eu sa public la reviste ISI din strainatate, ca nu ma fac astia conferentiar daca nu am macar doua…” si se va vedea cine are ceva de spus, respectiv cine nu (cu eventualele consecinte de rigoare). In paralel cu editiile pe hartie ar putea fi scoase si editii on-line (descurajand plagiatul…), precum si editii in limba engleza (exista studenti destui care pot face traduceri in engleza sau franceza, mai invata si ei ceva – asta daca nu e capabil chiar autorul sa se produca in limba lui Shakespeare sau cea a lui Voltaire). Editiile in limba engleza ar putea fi transmise, cu titlu gratuit, si in bibliotecile din strainatate (de exemplu, prin celebrul ICR, daca Min. Educatiei nu are bani de posta). In acest fel se va elimina si puzderia de “edituri” de apartament la care apar tot felul de cartulii “academice’, pe banii beneficiarului, sau practica despre care mi-au povestit tot colegii mei, cum ca unii universitari isi publica volume la edituri de la Chisinau, ca sa se bifeze in cv la capitorul “carti publicate in strainatate”. Te doare capu’!

Leave a Reply to Aristina Badea Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*