Alina Mungiu-Pippidi: “Spune-mi cine eşti, ca să-ţi spun cu ce te alegi”

Articol apărut în Dilema Veche în data de 12 august 2010.

“Nu stiu exact de ce, probabil pentru ca singurul autor de istorie sociala cunoscut la noi este Karl Marx, si acela din rezumatele de la invatamint politic, s-a creat impresia ca lumea moderna e perfect descrisa de doua forme de organizare sociala, socialismul si capitalismul. Vede toata lumea cum Gazprom, o firma cu capital majoritar de stat, cumpara retele de distributie si oameni politici prin Europa de Vest; pe la seminarii nu mai ai loc sa respiri de succesul modelului economic chinez; se prabusesc rafturile librariilor de tomuri despre capitalismul de stat… Si cu toate astea, mitul capitalismului ca sistem de organizare sociala persista. Mai mult, din aproape o suta de democratii electorale care au pornit sa construiasca democratia si capitalismul dupa sfirsitul colonialismului si caderea Uniunii Sovietice, foarte putine au ajuns la acea varianta de capitalism ca tip ideal imaginat de Adam Smith si descris de Max Weber. Optimistii zic ca vreo 15, pesimistii doar ca vreo cinci. Subiectul ma intereseaza direct, dat fiind ca aceste cazuri din istorie, mai recenta sau mai veche, sint studiile de caz pentru noua mea carte despre dezvoltarea guvernarii impartiale. Si nu prea am studii de caz, toate sint contestate. In sensul ca s-ar fi apropiat ele de acel model ideal, dar nu sint chiar acolo. Ele sint: Coreea de Sud, Taiwan, Botswana, Chile, Italia, Estonia – si de aici incep disputele. Cele mai vechi macar sint nedisputate: Anglia, Suedia si Danemarca.

De la statul patrimonial  la organismul autonom

Sa ma explic. Relatii economice de tip capitalist, proprietate privata si economie de piata au existat in diverse perioade istorice, nu doar in cele moderne, vorba aceea, am avut si piata de sclavi. Confuzia porneste de la a ne imagina ca introducerea pietei aduce implicit o organizare sociala de tip modern, adica o guvernare impartiala, un stat de drept, un sector public guvernat de o abordare impersonala, si nu de cumetrii etc. Mare eroare sa crezi ca din prima emana a doua. Desigur, stim ca tarile cele mai dezvoltate din lume au si una si alta, dar a presupune ca una este cauza suficienta a celeilalte e o greseala. Anglia, patria ideologiei capitaliste, a trebuit sa taie capul unui monarh ca sa-i invete pe urmasi sa nu mai exproprieze agenti privati ca sa-si plateasca regele datoriile. Mai nou, unii istorici argumenteaza ca Adam Smith nu descrie un sistem care exista deja, ci face advocacy – cum am spune noi azi – cu scopul de a limita partialitatea statului in favoarea unor actori economici, care era regula, nu exceptia. A fost nevoie de un enorm scandal, cu totul similar celor de azi, cel al Companiei Indiilor, la care statul a trebuit sa plateasca din bugetul public pierderile unor actori privati, cind aceasta companie s-a dezumflat la bursa (jumatate din parlamentari erau actionari), ca sa devina norma un sistem in care riscul, ca si profitul, sint integral privatizate si statul nu favorizeaza nici un interes economic privat. Si de la acceptarea normei la generalizarea ei au mai trecut cel putin o suta de ani. De la statul patrimonial, practic proprietatea privata a unui monarh care distribuie rente favoritilor sai, ca in Anglia Stuartilor, la organismul autonom fata de interese private care e statul modern, care trateaza impartial pe toata lumea, mai ales pe toti actorii economici, si vegheaza ca regulile jocului – competitia egala – sa fie respectate e o cale foarte lunga. Si nu e clar daca asta e regula, sau mai degraba exceptia istorica.

Patrimonialismul clasic, in care statul e in mare masura proprietatea unei familii sau a unui grup, e doar exceptional in istorie, succedat de un regim modern. Fie incercarile de a construi state moderne si democratice esueaza, si regimul se repatrimonializeaza dupa formarea unui stat national (acesta e in literatura modelul descris ca neopatrimonialism, care caracterizeaza mare parte din Africa dupa colonialism), fie democratia prinde si pluralismul reuseste sa devina regula jocului.

Clientelismul  concurential

Dar confiscarea statului de catre interese private nu dispare, doar ca monopolul e inlocuit de o competitie intre grupuri: cine cistiga spoliaza statul si guverneaza generind rente (posibilitati de cistig privat cu riscuri acoperite de stat) catre clientii sai. De asta tarile din Europa de Est conduc in topul favoritismului guvernamental, un indicator masurat de Forumul Economic Global, noi cel putin sintem in ultima cincime din vreo 132 de tari. Acesta e modelul pe care eu il numesc clientelism concurential si dl Iliescu – capitalism de cumetrie, un regim nemodern, in care distributia bunurilor publice nu e impersonala si egala, ci particulara si personala. Spune-mi cine esti, ca sa-ti spun cu ce te alegi.

Teoretic, dupa acest regim ar trebui sa urmeze un regim modern, in care distributia are loc pe baza universalismului etic, toata lumea are sanse egale de a capata ceva la merit egal, si asa mai departe. Exemplele istorice nu sint tocmai incurajatoare. Putine tari reusesc, sub 20 cu totul din circa 200 de state cite cunoastem, iar unele, ca Grecia sau Argentina, au parte de zeci de ani de democratie si capitalism fara ca elementele de baza ale modelului sa fie afectate, tara intreaga fiind lasata mostenire fiului sau sotiei, dupa caz. Intr-o carte recenta (2009), laureatul Premiului Nobel Douglass North argumenteaza, impreuna cu colaboratorii sai, ca starea naturala este tratamentul discretionar si o ordine sociala inchisa, si nu acest tip de capitalism occidental bazat pe universalism etic, care e doar o exceptie istorica generata de mentalitatea calvinista. Nu avem nici o garantie ca tarile noastre vor reusi sa ajunga la acest regim, ne consolam doar cu ideea ca nici Adam Smith nu o avea pe cind explica originile avutiei natiunilor. De asta ii studiez eu pe putinii care par sa se apropie – ca sa vad ce circumstante favorizeaza pe promotorii unui asemenea regim, si cum reusesc ei sa schimbe ordinea sociala clientelara intr-un echilibru nou. Dar cum studiul nu e suficient, mai organizez si cite un top al integritatii la universitati sau parlamentari, ca istoria mai trebuie si ajutata cu puterile noastre, oricit de modeste.

Asta e lectia. Capitalismul nu e, din pacate, o cale de a face ordine in lume in mod natural si de a crea o relatie moderna intre un stat si societatea sa. El e, dimpotriva, rezultatul unei asemenea relatii. El nu construieste, el trebuie construit.

P.S. Daca aceste rinduri au fost insuportabil de concentrate si cam abstracte, scuze, cititi si Douglass North et al., „A Conceptual Framework for Interpreting Recorded Human History“ (decembrie 2006) http://www.nber.org/papers/w12795, si propriul meu text teoretic, „Corruption. Diagnosis and Treatment“, in Journal of Democracy (iulie 2006),”

Articol aparut in Dilema Veche

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*